Ce am învățat de la oamenii pe care i-am învățat
Îmi amintesc de conferințele de Yoga pe care le țineam în anii ’90 și care, uneori, se prelungeau atât de mult, încât începeam să ne îngrijorăm dacă participanții mai aveau cu ce să ajungă acasă. Se făcea târziu, trebuia să încheiem, ultimul metrou se apropia de plecare, iar noi mai aveam încă atâtea lucruri de discutat.
Și se întâmpla ca, tocmai când încercam să pun capăt întâlnirii, cineva să anunțe că ultimul metrou a plecat. Moment în care, spre amuzamentul tuturor, apărea și soluția salvatoare: dacă tot l-am pierdut, măcar să continuăm conferința!
Recunosc că nu era tocmai cea mai eficientă metodă de organizare a timpului, dar avea farmecul ei. Și, dacă mă gândesc bine, spunea ceva despre ceea ce se întâmpla acolo. Oamenii veniseră să afle lucruri, să pună întrebări, să înțeleagă ceva despre ei înșiși și despre lumea în care trăiau, iar discuțiile ajungeau uneori să fie atât de interesante, încât câteva ore păreau cu totul insuficiente.
Astăzi, când mă gândesc la acea perioadă, îmi amintesc cu drag de atmosfera conferințelor, de entuziasmul participanților și de felul în care o întrebare putea deschide o discuție pe care nimeni nu o anticipase.
Dar îmi amintesc și de ceva care, pentru mine, avea o valoare deosebită: sentimentul că, de fiecare dată când încercam să-i ajut pe ceilalți să înțeleagă un lucru, descopeream și eu ceva nou.
Uneori, răspunsul la o întrebare venită din sală îmi lămurea o problemă asupra căreia reflectasem eu însumi. Alteori, o idee pe care o cunoșteam de multă vreme căpăta, în timpul explicației, o profunzime pe care până atunci nu o sesizasem. Iar câteodată, ceea ce se petrecea în acele întâlniri depășea cu mult simpla transmitere a unor cunoștințe.
Așa am ajuns să înțeleg cât de mult poate învăța un om tocmai atunci când îi învață pe alții.
Și, într-un fel, de aici începe povestea cărții mele, „Ce am învățat eu... Învățându-i pe alții”.
Totul a început cu oamenii care aveau întrebări
Pentru a înțelege de ce am scris această carte, trebuie să ne întoarcem puțin în timp, într-o perioadă în care lucrurile erau destul de diferite de cele pe care le cunoaștem astăzi.
Între 1982 și 1989, practica publică a Yoga a fost interzisă în România. Cei interesați de această cale spirituală își continuau preocupările în particular, individual sau în grupuri restrânse, într-o atmosferă în care discreția era adesea necesară.
După 1990, lucrurile s-au schimbat radical. Interesul pentru Yoga a crescut foarte mult, au apărut cursuri și posibilitatea de a vorbi deschis despre subiecte care înainte fuseseră abordate numai în cercuri limitate.
Oamenii erau dornici să cunoască, să înțeleagă și să descopere. Iar această dorință depășea adesea conținutul obișnuit al unui curs.
La curs învățau anumite tehnici, primeau explicații teoretice și începeau să practice. Dar, pe măsură ce acumulau experiență, apăreau și întrebările. Unele erau legate direct de practica Yoga, altele priveau viața de zi cu zi, relațiile dintre oameni, iubirea, suferința, binele și răul, sensul existenței sau relația omului cu Dumnezeu.
Mi se părea firesc ca asemenea preocupări să-și găsească un loc în care să poată fi discutate și aprofundate, așa că am început să țin conferințe de Yoga, între anii 1990 și 1997, mai întâi la Bacău, apoi în alte orașe și, în cea mai mare parte, în București.
Și aici a apărut un lucru interesant.
De multe ori, subiectele conferințelor se nășteau chiar din întrebările și frământările celor care participau. Oamenii veneau cu propriile experiențe, cu nelămuririle și căutările lor
Într-o anumită măsură, aveam sentimentul că pregăteam și susțineam conferințele împreună.
Eu aduceam cunoștințele, documentarea și experiența mea, iar oamenii din sală aduceau acele întrebări născute din contactul direct cu problemele existenței. Întâlnirea dintre aceste două contribuții făcea ca discuțiile să capete o profunzime aparte.
Și cred că tocmai acest lucru mi-a plăcut atât de mult, pentru că o întrebare sinceră are uneori o putere extraordinară. Te obligă să privești un lucru dintr-o perspectivă nouă, să cercetezi mai atent ceea ce credeai că înțelegi și să descoperi legături pe care până atunci nu le observaseși.
Iar atunci când întrebarea vine de la un om care chiar își dorește să înțeleagă, ea capătă și o anumită încărcătură sufletească. Simți că răspunsul are importanță pentru el, că ar putea să-l ajute să depășească o dificultate sau să înțeleagă mai bine o experiență prin care trece și atunci începi să cauți acel răspuns cu o atenție și mai mare.
Cine învață, de fapt, pe cine?
Există o imagine destul de răspândită despre relația dintre profesor și elev. Profesorul este cel care știe, elevul este cel care trebuie să învețe, iar cunoașterea circulă, cel puțin în aparență, într-o singură direcție.
Desigur, atunci când cineva predă un domeniu, este firesc să aibă pregătirea și experiența necesare pentru a-i putea îndruma pe ceilalți. Responsabilitatea celui care învață pe cineva este mare și presupune seriozitate, competență și o preocupare permanentă pentru corectitudinea informațiilor transmise. Dar în relația aceasta se întâmplă și ceva foarte interesant, pe care l-am descoperit în mod repetat de-a lungul anilor.
Când explici un lucru, ajungi să-l înțelegi altfel.
Poți cunoaște foarte bine o idee, poți să o fi studiat ani întregi și să ai impresia că ai lămurit toate aspectele importante. Apoi vine cineva și îți pune o întrebare foarte simplă, care te obligă să privești problema dintr-un unghi la care nu te-ai gândit și descoperi că mai există ceva de cercetat.
Uneori, chiar dificultatea de a explica un lucru într-un mod accesibil te ajută să-l înțelegi mai profund, pentru că trebuie să găsești legătura dintre noțiunile teoretice și experiențele concrete ale celui care te ascultă, să faci comparații, să cauți exemple și să urmărești dacă ideea a devenit cu adevărat limpede, iar în acest proces apar uneori înțelegeri noi.
Mi s-a întâmplat de multe ori ca, pregătind sau susținând o conferință, să primesc răspunsuri surprinzătoare la propriile mele întrebări. Aveam preocupări asupra cărora reflectam, iar în timpul conferințelor descopeream explicații care mă ajutau și pe mine să le înțeleg mai bine. Aceasta a fost una dintre marile bucurii ale acelor ani.
Pe lângă documentarea necesară, pregătirea unei conferințe presupunea pentru mine și o stare de disponibilitate interioară, o curiozitate sinceră față de ceea ce urma să descopăr. Simțeam uneori că ideile se leagă cu o ușurință neașteptată, că răspunsurile vin în întâmpinarea întrebărilor din sală și că întreaga discuție capătă o coerență pe care nu aș fi putut să o planific.
Trăiam aceste momente cu sentimentul unei apropieri de Dumnezeu și cu o profundă recunoștință pentru șansa de a participa la ele.
Poate că aici se află și una dintre cele mai frumoase învățături pe care le-am primit prin experiența predării: atunci când îi ajuți sincer pe ceilalți să înțeleagă, poți primi la rândul tău mult mai mult decât te-ai fi așteptat.
Și mă întreb dacă lucrul acesta nu este valabil în multe alte domenii ale vieții: un părinte poate descoperi lucruri extraordinare despre sine încercând să răspundă întrebărilor copilului său, un medic poate învăța din experiențele pacienților, un profesor poate descoperi perspective noi datorită elevilor săi, iar un om care încearcă să-și ajute un prieten să înțeleagă o situație dificilă poate ajunge, în timpul conversației, să-și limpezească propriile gânduri.
În fond, fiecare întâlnire dintre doi oameni poate deveni o ocazie de învățare, dacă există suficient interes și disponibilitate de ambele părți.
De ce nu mi-a fost suficient să transmit informații?
Încă de la începutul conferințelor, am fost preocupat de un aspect pe care îl consider și astăzi esențial: felul în care cunoașterea ajunge să producă o transformare în viața celui care o dobândește.
Oamenii pot acumula foarte multe informații despre Yoga, despre filozofie, despre psihologie sau despre spiritualitate. Pot citi cărți, pot participa la cursuri și pot ajunge să vorbească foarte convingător despre subiecte dintre cele mai complexe.
Dar ce se întâmplă mai departe cu toate aceste cunoștințe? Cum le folosim în viața noastră? În ce măsură ne ajută să înțelegem mai bine lumea, să ne cunoaștem propriile reacții, să luăm decizii mai înțelepte sau să ne apropiem de ceea ce considerăm cu adevărat valoros?
Întrebările acestea m-au preocupat mult în activitatea mea de predare.
Dacă un om cunoaște foarte bine teoria iubirii, dar continuă să sufere din cauza geloziei, probabil că mai există aspecte pe care are nevoie să le înțeleagă și să le aprofundeze. Dacă știe să explice ce înseamnă binele și răul, dar se află în fața unei decizii importante și nu reușește să discearnă care este alegerea potrivită, cunoașterea lui are încă nevoie să fie integrată în experiența practică. La fel, cineva poate cunoaște foarte bine descrierea unei posturi Yoga și totuși să aibă multe lucruri de descoperit despre felul în care o abordează și despre ceea ce trăiește în timpul practicii.
De aceea, în conferințele mele urmăream să mergem mai departe cu explicațiile, să analizăm subiectele din mai multe perspective, să le raportăm la experiențele concrete ale participanților și să căutăm împreună modalități prin care acele cunoștințe să devină folositoare.
Îmi doream ca oamenii să plece acasă cu o înțelegere mai profundă și cu un interes mai mare pentru propria lor transformare spirituală. Și tocmai această preocupare am dorit să o păstrez și atunci când am început să lucrez la carte.
De ce am ales să păstrez tocmai aceste subiecte în carte?
Dacă priviți cuprinsul cărții, veți observa că am abordat teme destul de diferite: binele și răul, transfigurarea, obiectivarea pe centri, iubirea, gelozia, păcălelile minții, abordarea asanelor și polaritatea în cuplul spiritual. La prima vedere, un cititor s-ar putea întreba ce legătură există între toate aceste subiecte și de ce am ales să le reunesc în aceeași lucrare.
Pentru mine, legătura este firească, toate aceste teme privesc, din perspective diferite, experiența omului aflat în căutarea cunoașterii și a transformării spirituale.
Ne întâlnim permanent cu situații în care trebuie să discernem între bine și rău, să înțelegem propriile reacții, să descoperim ce se ascunde în spatele anumitor sentimente sau să încercăm să ne depășim limitele. Uneori problemele apar în relațiile noastre, alteori în practica spirituală, iar câteodată chiar în felul în care interpretăm experiențele pe care le trăim.
Mi s-a părut important să discut și despre greșelile pe care le putem face atunci când încercăm să ne înțelegem pe noi înșine. Mintea omenească este extraordinar de ingenioasă, iar capacitatea noastră de a ne convinge că am înțeles ceva poate depăși uneori înțelegerea reală pe care o avem.
Uneori suntem atât de mulțumiți de o explicație pe care am găsit-o, încât aproape că ne supărăm dacă realitatea are îndrăzneala să nu corespundă cu ea. Dar tocmai de aceea avem nevoie să cercetăm, să aprofundăm și să încercăm să ne cunoaștem cât mai bine.
În carte am urmărit să ofer cititorului posibilitatea de a reflecta asupra acestor lucruri, păstrând caracterul practic și formativ pe care îl urmăream și în conferințe. Nu știu dacă fiecare cititor va fi de acord cu toate ideile mele și nici nu consider că este necesar să se întâmple asta.
Mi se pare important ca omul să cerceteze cu sinceritate, să-și pună întrebări și să urmărească să înțeleagă ceea ce citește.
Ce simt când recitesc această carte după atâția ani?
Au trecut mulți ani de la conferințele care au stat la baza acestei lucrări și de la prima ei apariție, în 2002. În 2026, cartea a fost revizuită și republicată, iar această revenire asupra textului îmi oferă și ocazia de a privi din nou către perioada în care s-a născut. Între timp, lumea s-a schimbat foarte mult.
Astăzi avem acces la o cantitate extraordinară de informații, putem găsi aproape instantaneu explicații despre subiecte care altădată necesitau zile întregi de documentare și putem comunica foarte ușor cu oameni aflați la mari distanțe.
Și totuși, întrebările fundamentale ale existenței continuă să ne preocupe. Ce este binele? Cum putem iubi mai profund? De ce suferim? Cum ne putem cunoaște cu adevărat? Ce înseamnă transformarea spirituală? Cum putem folosi cunoașterea pentru a trăi mai aproape de Dumnezeu? Întrebările acestea au rămas. Și poate că tocmai aici se află unul dintre motivele pentru care consider că merită să revenim asupra unor asemenea teme, chiar și după trecerea multor ani.
În viața spirituală, timpul are și un rol interesant. Putem studia un subiect la o anumită vârstă, îl putem înțelege într-un anumit fel, iar după douăzeci sau treizeci de ani de experiență să descoperim că aceeași idee ne vorbește într-un mod diferit. Experiențele acumulate ne schimbă perspectiva, ne ajută să înțelegem alte nuanțe și, uneori, ne determină să revenim asupra unor convingeri mai vechi.
De aceea cred că este important să păstrăm vie disponibilitatea de a învăța.
Oricât de multe lucruri am studiat, oricât de multă experiență am dobândit și oricâți oameni am îndrumat, vor exista întotdeauna informații noi de învățat și asimilat. Iar pentru mine, această perspectivă este deosebit de frumoasă. Să poți privi în urmă cu recunoștință pentru ceea ce ai înțeles și, în același timp, să privești înainte cu interes pentru ceea ce urmează să descoperi.
Poate că aceasta este, până la urmă, una dintre cele mai frumoase bucurii ale celui care îi învață pe alții: să descopere că, dăruind din ceea ce știe, primește la rândul său ocazia de a învăța.
Eugen Mîrtz
Contact
Îmi poți scrie pentru sesiuni individuale, astrologie, consiliere spirituală, colaborări, interviuri sau invitații.
© 2026 Eugen Mîrtz. Toate drepturile rezervate. Design și dezvoltare web ca experiență digitală semnată de The Elephant Gate.
Site-uri care deschid noi posibilități.
Str. Făgetului nr. 5, București
contact@eugenmirtz.ro
Explorează
Yoga, consiliere spirituală, astrologie și practică spirituală integrată în viața de zi cu zi.
