Cât valorează un om când nu mai este de folos?
Ne-am obișnuit atât de mult cu ideea de productivitate, încât ajungem să ne evaluăm propria existență în funcție de câte lucruri am reușit să facem într-o zi.
Un bărbat în vârstă stă în bucătărie și încearcă să deschidă un borcan. Îl răsucește într-o parte, apoi în cealaltă, îl bate ușor cu palma și încearcă din nou. Degeaba. Mâinile nu-l mai ascultă ca altădată, iar lucrul acesta îl supără mai mult decât ar vrea să recunoască.
O viață întreagă a fost omul la care veneau ceilalți când aveau nevoie de ajutor. A reparat mașini, a schimbat instalații, a construit lucruri, a găsit soluții și pentru probleme care păreau fără rezolvare. Copiii îl priveau cândva cu admirație, convinși că tatăl lor poate repara aproape orice. Acum, după atâția ani, nu reușește să deschidă un amărât de borcan.
Fiica lui intră în bucătărie, vede ce se întâmplă și îi ia borcanul din mână.
— Lasă, tată, că-l deschid eu!
Îl deschide imediat, îl așază pe masă și se grăbește spre ușă. Are treabă, trebuie să ajungă undeva, telefonul îi sună și, ca noi toți, are impresia că ziua este mult prea scurtă pentru câte lucruri are de făcut.
— Mai stai puțin, îi spune bătrânul. Voiam să-ți povestesc ceva.
— Îmi spui data viitoare, tată, că acum chiar mă grăbesc!
Îl sărută pe obraz și pleacă. Bătrânul rămâne singur în bucătărie, cu borcanul deschis pe masă și cu povestea pe care n-a mai apucat să o spună.
Nu știu ce simțiți voi citind această întâmplare imaginară, dar eu cred că în ea se ascunde ceva dureros și foarte omenesc. Fiica nu este o persoană rea, nu și-a abandonat tatăl și nici nu a plecat fără să-l ajute. Dimpotrivă, i-a rezolvat problema imediat. Numai că bătrânul avea nevoie de ceva ce nu se putea rezolva prin deschiderea unui borcan.
Avea nevoie să fie ascultat, să simtă că prezența lui mai contează, că poveștile sale mai interesează pe cineva și că omul care a fost o viață întreagă nu a dispărut odată cu puterea din mâini.
Și de aici aș vrea să pornim cu o întrebare pe care, probabil, nu ne-o punem prea des: cât mai valorează un om atunci când nu mai poate face nimic pentru noi?
Am început să ne măsurăm viețile în lucruri făcute
Trăim într-o lume fascinantă, în care aproape totul este organizat în jurul eficienței. Avem instrumente care ne ajută să lucrăm mai repede, să comunicăm mai ușor, să economisim timp, să ne planificăm activitățile și să obținem rezultate din ce în ce mai bune. Ne-am obișnuit atât de mult cu ideea de productivitate, încât uneori ajungem să ne evaluăm inclusiv propria existență în funcție de câte lucruri am reușit să facem într-o zi.
Dimineața ne trezim cu o listă de sarcini, seara verificăm câte am îndeplinit, iar dacă rezultatul nu este suficient de impresionant, avem senzația că am pierdut timpul. Aproape că ne-ar mai trebui o aplicație care să ne felicite că am reușit să trăim și astăzi. Eventual să ne acorde și o diplomă, dacă am fost suficient de ocupați.
Nu este nimic rău în a fi harnic, organizat sau ambițios. Munca are valoarea ei, responsabilitățile trebuie îndeplinite, iar omul are nevoie să creeze, să construiască și să contribuie la lumea în care trăiește. Problema apare atunci când această preocupare pentru rezultate începe să ne influențeze felul în care ne privim pe noi înșine și, mai ales, felul în care îi privim pe ceilalți.
Fără să ne dăm seama, începem să apreciem oamenii după ceea ce pot face pentru noi. Un coleg este valoros pentru că muncește bine, un prieten pentru că ne ajută la nevoie, un partener pentru că ne oferă sprijin, iar un părinte pentru că ne poate îndruma, proteja sau susține.
Desigur, toate acestea sunt lucruri importante într-o relație. Dar ce se întâmplă atunci când, dintr-un motiv sau altul, omul respectiv nu mai poate îndeplini rolul pe care i l-am atribuit?
Ce se întâmplă când părintele care ne-a susținut ani la rând începe să aibă el nevoie de ajutor, când partenerul care ne-a oferit mereu siguranță trece printr-o perioadă grea și dificilă sau când prietenul care ne înveselea de fiecare dată este, pentru o vreme, cel care are nevoie să fie încurajat?
În asemenea momente se vede, uneori, cât de mult am ajuns să confundăm valoarea unui om cu utilitatea lui.
Și mă tem că această confuzie este mai răspândită decât am vrea să recunoaștem.
Cea mai tristă întrebare: „La ce mai sunt eu bun?”
Cred că una dintre cele mai dureroase experiențe prin care poate trece un om este să înceapă să se considere o povară. Să ajungă să creadă că existența lui îi încurcă pe ceilalți, că are prea multe nevoi, că solicită prea multă atenție sau că nu mai poate oferi suficient pentru a merita timpul și grija celor din jur.
Gândiți-vă la cineva care a muncit o viață întreagă și care, odată cu pensionarea, descoperă că lumea continuă să funcționeze foarte bine și fără el. Timp de zeci de ani a avut un program, responsabilități, oameni care îi cereau părerea, probleme de rezolvat și motive pentru care trebuia să se trezească dimineața. Dintr-odată, telefonul sună mai rar, nimeni nu mai are nevoie urgentă de el, iar zilele încep să semene una cu alta.
Sigur că pensionarea poate aduce și libertate, liniște, bucurii pe care omul nu și le-a permis în anii de muncă. Pentru mulți este o perioadă frumoasă a vieții. Dar pentru cei care și-au construit întreaga identitate în jurul muncii și al responsabilităților, pierderea acelui rol poate fi foarte greu de suportat.
La fel se poate întâmpla în cazul unei boli, al unei dizabilități sau al unei perioade în care omul nu mai are puterea să se descurce singur. Ajunge să ceară ajutor pentru lucruri care altădată i se păreau banale, iar fiecare asemenea cerere îi poate aminti cât de mult s-a schimbat viața lui.
Poate că tocmai de aceea unii oameni refuză ajutorul chiar și atunci când au evident nevoie de el. Poate că, pur și simplu, le este greu să accepte că au devenit dependenți de bunăvoința altcuiva.
Și aici mi se pare că avem o responsabilitate uriașă, fiindcă felul în care oferim ajutorul poate fi aproape la fel de important ca ajutorul însuși.
Putem ajuta un om făcându-l să se simtă mic, neputincios și rușinat de situația în care se află. Îi putem aminti, prin fiecare gest și fiecare oftat, cât de mult ne încurcă. Putem să-i rezolvăm toate problemele practice și, în același timp, să-i rănim profund demnitatea.
Sau putem încerca să-l ajutăm cu delicatețe, cu respect, fără să-i transformăm fiecare neputință într-o demonstrație a propriei noastre superiorități.
Uneori diferența stă într-un gest, într-un ton al vocii sau într-o simplă întrebare: „Vrei să te ajut?”.
Pare puțin, dar pentru omul care încearcă din răsputeri să-și păstreze independența poate însemna enorm.
Oare noi cât am valora într-o zi în care n-am putea face nimic?
Aș vrea să întoarcem puțin întrebarea spre noi înșine, pentru că este foarte ușor să vorbim despre respectul pe care îl datorăm celor vulnerabili atunci când ne aflăm într-o perioadă bună a vieții noastre.
Dar ce s-ar întâmpla dacă mâine am fi noi cei care ar avea nevoie de ajutor? Dacă, pentru o vreme, n-am putea munci, n-am putea rezolva problemele celorlalți și n-am mai avea energia de care suntem astăzi atât de mândri?
Am mai simți că merităm să fim iubiți?
Întrebarea poate părea exagerată, dar cred că merită să ne gândim serios la ea. Mulți oameni au învățat, încă din copilărie, că aprecierea vine ca răsplată pentru ceva. Ești lăudat când iei note bune, când te porți frumos, când câștigi un concurs, când îi faci pe ceilalți mândri de tine. Mai târziu, aceeași logică se poate prelungi în viața profesională, în relații și chiar în felul în care ajungem să ne raportăm la Dumnezeu.
Începem să credem că trebuie să fim permanent buni la ceva, să impresionăm, să dovedim, să realizăm, să justificăm prin rezultate dreptul de a ocupa un loc în viața celorlalți.
Și astfel ajungem să fim foarte aspri cu noi înșine atunci când obosim, când greșim sau când trecem printr-o perioadă dificilă. Ne simțim vinovați dacă avem nevoie de odihnă, ne rușinăm când trebuie să cerem ajutor și ne comparăm cu oameni despre care știm, de fapt, foarte puține lucruri.
Uneori avem impresia că întreaga lume a primit un manual de instrucțiuni despre cum să trăiască, iar noi am lipsit exact în ziua în care s-a împărțit.
Numai că fiecare om are ritmul său, posibilitățile sale și încercările sale. Există perioade în care putem realiza lucruri extraordinare și perioade în care simplul fapt că reușim să trecem cu bine peste o zi dificilă reprezintă un efort considerabil.
Mi se pare nedrept să reducem valoarea unei vieți la rezultatele sale cele mai vizibile. Ar însemna să ignorăm tocmai acele dimensiuni ale existenței care nu pot fi măsurate atât de ușor: sensibilitatea, capacitatea de a iubi, experiența acumulată, curajul de a înfrunta suferința, disponibilitatea de a asculta, înțelepciunea dobândită în urma greșelilor.
Și, mai presus de toate, ar însemna să uităm că omul are o demnitate care nu dispare atunci când își pierde puterea, sănătatea, statutul social sau capacitatea de a produce ceva.
Poate că am uitat ce înseamnă să stăm lângă cineva
Am observat că, atunci când cineva apropiat trece printr-o perioadă dificilă, prima noastră reacție este adesea să căutăm o soluție. Vrem să facem ceva, să rezolvăm problema, să oferim un sfat, să găsim explicația potrivită și să readucem lucrurile la normal cât mai repede.
Este o reacție firească și, de multe ori, foarte utilă. Numai că există situații în care omul din fața noastră are nevoie, înainte de toate, să fie ascultat.
Un prieten care tocmai a pierdut pe cineva drag poate să știe foarte bine că viața merge înainte, o persoană care trece printr-un eșec poate să înțeleagă că va avea și alte oportunități, un om care suferă din cauza unei despărțiri poate să fie perfect conștient că timpul îl va ajuta să privească lucrurile altfel.
Toate acestea pot fi adevărate, dar adevărul lor nu face întotdeauna durerea mai ușor de suportat.
Uneori, când cineva ne spune că îi este greu, simțim nevoia să intervenim imediat cu un sfat extraordinar de înțelept. Avem impresia că trebuie să spunem ceva memorabil, să oferim o explicație profundă, eventual să găsim și semnificația spirituală a situației. Dacă se poate, să rezolvăm totul în zece minute, fiindcă după aceea avem și alte treburi.
Dar viața sufletească a unui om nu funcționează după programul nostru.
Există suferințe care au nevoie de timp, întrebări la care nu găsim imediat răspuns și experiențe pe care fiecare trebuie să le înțeleagă în propriul ritm.
În asemenea situații, prezența noastră poate fi un dar extraordinar, chiar dacă nu avem nimic spectaculos de spus. Să stăm lângă cineva, să-l ascultăm cu atenție, să-i oferim libertatea de a vorbi fără teama că va fi judecat sunt gesturi aparent simple, dar care cer mult mai multă disponibilitate interioară decât pare la prima vedere.
Pentru că a asculta cu adevărat presupune să renunțăm, măcar pentru câteva momente, la preocuparea permanentă pentru propria persoană. Să nu mai pregătim în minte răspunsul în timp ce celălalt vorbește, să nu-i transformăm povestea într-un prilej de a vorbi despre noi și să acceptăm că, pentru o vreme, atenția noastră îi aparține.
Iar într-o lume în care atenția a devenit atât de disputată, poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem oferi.
Iubirea se vede și atunci când lucrurile devin dificile
Este ușor să ne bucurăm de prezența unui om atunci când este vesel, sănătos, generos, plin de energie și dispus să facă tot felul de lucruri pentru noi. Relațiile devin mai complicate atunci când apar problemele, când omul este obosit, speriat, bolnav sau când viața îl aduce într-o situație în care are mai multă nevoie să primească decât să ofere.
Atunci descoperim multe lucruri despre noi înșine, despre răbdarea noastră și despre felul în care înțelegem iubirea.
Sigur că fiecare relație are nevoie de reciprocitate, iar oamenii au responsabilitatea de a contribui, în măsura posibilităților, la binele comun. N-ar fi sănătos să pretindem că iubirea ne obligă să acceptăm orice comportament sau să ne sacrificăm fără limite pentru ceilalți. Avem dreptul să ne protejăm sănătatea, liniștea și demnitatea, iar grija față de cineva trebuie să țină seama și de propriile noastre posibilități.
Totuși, reciprocitatea nu poate fi înțeleasă ca un schimb comercial în care fiecare gest trebuie compensat imediat printr-un altul de valoare egală. Dacă am începe să contabilizăm fiecare favoare, fiecare dovadă de afecțiune și fiecare moment de atenție, probabil că multe dintre relațiile noastre s-ar transforma în niște contracte foarte obositoare.
Și, între noi fie vorba, cred că avem deja suficientă birocrație în viața de zi cu zi. Ar fi păcat să ajungem să cerem și bon fiscal pentru o îmbrățișare.
Într-o relație autentică există perioade în care unul oferă mai mult sprijin, iar celălalt are mai multă nevoie să-l primească. Uneori rolurile se inversează, alteori viața ne pune în fața unor situații în care echilibrul este greu de restabilit.
Un părinte care îmbătrânește s-ar putea să nu mai poată face niciodată pentru copilul său ceea ce a făcut în tinerețe. Un partener care se confruntă cu o boală gravă poate avea nevoie de îngrijire pentru mult timp. Un prieten aflat într-o perioadă dificilă poate să nu mai aibă energia necesară pentru a fi prezent în felul în care obișnuia.
Asemenea situații cer maturitate, discernământ și, uneori, un efort considerabil. Ele pot deveni epuizante, iar cei care oferă îngrijire au și ei nevoie de ajutor, odihnă și înțelegere.
Cred însă că putem păstra respectul și afecțiunea pentru omul de lângă noi chiar și atunci când împrejurările ne obligă să schimbăm felul în care ne organizăm viața sau grija pe care i-o putem oferi.
Pentru că omul pe care îl iubim rămâne aceeași ființă, cu amintirile, sensibilitatea, istoria și demnitatea sa, chiar dacă posibilitățile lui s-au schimbat.
Ce ne poate învăța spiritualitatea despre valoarea unui om?
Pentru mine, una dintre cele mai frumoase idei ale spiritualității este aceea că ființa umană reprezintă mult mai mult decât ceea ce putem observa la suprafață. Dincolo de rolurile sociale, de profesie, de avere, de realizări și de toate etichetele prin care ne obișnuim să ne definim, există o dimensiune interioară care merită descoperită și respectată.
Dacă privim omul ca pe o ființă creată de Dumnezeu, înzestrată cu suflet, conștiință și posibilitatea de a evolua spiritual, devine greu să-i mai evaluăm valoarea exclusiv după criterii materiale sau după utilitatea pe care o are pentru societate.
O asemenea perspectivă ne invită să privim cu mai multă atenție atât spre ceilalți, cât și spre noi înșine.
Un bătrân care nu mai poate munci are în continuare o viață interioară, amintiri, sentimente, dorințe și nevoi sufletești, un om care trece printr-o boală gravă își păstrează demnitatea chiar dacă depinde de ajutorul altora, un copil care nu a realizat încă nimic din ceea ce societatea numește succes merită iubire, respect și protecție.
Și poate că merită să ne amintim aceste lucruri inclusiv în zilele în care noi înșine ne simțim neputincioși, inutili sau dezamăgiți de propriile rezultate.
Din punctul meu de vedere, spiritualitatea ar trebui să ne ajute să privim ființa umană cu tot mai multă înțelegere, să descoperim valoarea care există în fiecare om și să învățăm să ne manifestăm iubirea într-un mod cât mai conștient.
Iar acest lucru poate începe prin gesturi foarte obișnuite. Prin felul în care ne adresăm unui om în vârstă, prin răbdarea cu care ascultăm pe cineva care are nevoie să vorbească, prin respectul cu care ne purtăm față de o persoană aflată într-o situație dificilă sau prin disponibilitatea de a-i acorda atenție unui om de la care nu așteptăm absolut nimic.
Mi se pare important să înțelegem că bunătatea nu trebuie să fie spectaculoasă pentru a avea valoare. Uneori, lucrurile care schimbă profund starea sufletească a unui om sunt atât de simple, încât aproape că ne mirăm că nu ne-am gândit mai devreme la ele.
Un telefon dat fără vreun motiv special, o vizită făcută fără să așteptăm să ni se ceară, câteva minute în care ascultăm cu adevărat. O întrebare pusă cu interes sincer: „Tu cum te mai simți?”.
Și, poate cel mai important, disponibilitatea de a rămâne atenți la răspuns.
Într-o zi, s-ar putea să fim noi în locul lui
Aș vrea să ne întoarcem acum la bătrânul nostru din bucătărie, cel care încerca să deschidă borcanul și care a rămas cu povestea nespusă.
Poate că fiica lui se va întoarce seara, poate că își va aminti că tatăl voia să-i povestească ceva și îl va suna. Poate că vor sta împreună la masă, vor vorbi despre lucruri întâmplate cu mulți ani în urmă și vor râde amândoi de câte o întâmplare pe care el a mai povestit-o, probabil, de zece ori.
Și poate că, pentru bătrân, aceea va fi cea mai frumoasă parte a zilei: pentru câteva momente, a simțit că este în continuare o prezență iubită și dorită în viața cuiva.
Cred că merită să ne gândim la asta, fiindcă timpul trece pentru fiecare dintre noi, indiferent cât de ocupați suntem și cât de mult ne străduim să ținem pasul cu toate schimbările din jur.
Astăzi poate că suntem puternici, sănătoși, independenți și avem impresia că putem face aproape orice. Mâine s-ar putea să avem nevoie de cineva care să ne ajute să urcăm câteva trepte, să ne citească un mesaj pe care nu-l mai vedem bine sau să ne asculte o poveste pe care simțim nevoia să o spunem. Și atunci, probabil că vom înțelege altfel multe dintre lucrurile pe care astăzi le considerăm neimportante.
Vom înțelege cât de mult poate conta o vizită, cât de prețios este timpul pe care cineva ni-l oferă de bunăvoie și cât de frumos este să simți că oamenii dragi se bucură să te vadă, chiar și atunci când nu mai ai nimic deosebit să le oferi.
De aceea, dacă ar fi să vă propun un singur lucru după această reflecție, v-aș invita să vă gândiți la un om din viața voastră pe care poate nu l-ați mai căutat de ceva vreme. Un părinte, un bunic, un prieten mai vechi sau cineva care a avut cândva un loc important în existența voastră.
Poate că acel om nu are nevoie de ajutor material, poate că nu vă va cere niciodată nimic și poate că, dacă îl veți întreba ce mai face, vă va răspunde, din obișnuință, că este bine.
Dar s-ar putea să se bucure enorm să audă că v-ați gândit la el.
Nu trebuie să așteptăm o aniversare, o sărbătoare sau o împrejurare specială pentru a-i arăta cuiva că ne este drag. Avem posibilitatea să facem acest lucru oricând, iar uneori tocmai gesturile neașteptate sunt cele care rămân cel mai frumos în amintire.
Și aș vrea să mai păstrăm ceva din această poveste: omul nostru, cel care nu mai putea deschide borcanul, avea încă o mulțime de lucruri de oferit. Avea amintiri, experiență, povești, afecțiune și, probabil, o înțelepciune pe care o dobândise în mulții ani de viață.
Doar că toate acestea aveau nevoie de cineva dispus să le primească.
Iar într-o lume în care ne străduim permanent să fim cât mai eficienți, poate că ar merita să ne întrebăm, din când în când, cât de mult timp acordăm lucrurilor care nu ne aduc niciun avantaj, dar care dau vieții noastre atâta frumusețe și sens.
Pentru că, la sfârșitul unei zile, după ce am terminat treburile, am răspuns la mesaje, am rezolvat probleme și am bifat tot ce aveam pe listă, s-ar putea ca cel mai valoros lucru pe care l-am făcut să fi fost acela de a sta puțin lângă un om care avea nevoie de noi.
Și cine știe? Poate că, peste ani, când vom privi înapoi, tocmai asemenea momente ne vor face să zâmbim.
În fond, la ce ne-ar folosi să câștigăm atât de mult timp, dacă am ajunge să nu mai avem timp pentru oamenii pe care îi iubim?
Eugen Mîrtz
Contact
Îmi poți scrie pentru sesiuni individuale, astrologie, consiliere spirituală, colaborări, interviuri sau invitații.
© 2026 Eugen Mîrtz. Toate drepturile rezervate. Design și dezvoltare web ca experiență digitală semnată de The Elephant Gate.
Site-uri care deschid noi posibilități.
Str. Făgetului nr. 5, București
contact@eugenmirtz.ro
Explorează
Yoga, consiliere spirituală, astrologie și practică spirituală integrată în viața de zi cu zi.
