Când evoluția spirituală ni se urcă la cap
Despre ego-ul care învață să mediteze, dar uită să iubească.
Să ne imaginăm următoarea situație: un om participă la o conferință despre iubirea necondiționată, ascultă fascinat, ia notițe, pune întrebări, iar la sfârșit pleacă acasă profund impresionat. Simte că a mai făcut un pas important pe calea evoluției sale spirituale.
A doua zi, la supermarket, un bătrân din fața lui se mișcă prea încet. Își caută ochelarii, nu găsește banii, îi tremură mâinile și, ca un făcut, mai uită și codul de la card. Omul nostru începe să fiarbă, dar nu spune nimic, desigur. Este un om spiritual, educat, care practică meditația și știe foarte bine cât de importantă este stăpânirea de sine. Dar în mintea lui bătrânul a fost deja făcut în toate felurile. Când ajunge, în sfârșit, la casă, oftează demonstrativ și îi aruncă vânzătoarei o privire care ar putea topi un ghețar, apoi pleacă mulțumit că, totuși, a reușit să-și păstreze calmul.
Ei bine, aici avem o mică problemă: omul nostru știe foarte multe despre iubirea necondiționată; singurul lucru pe care nu l-a reușit, pentru moment, este să iubească. Și nu, nu vreau să râdem de el, ar fi prea simplu, mai ales că, dacă suntem suficient de sinceri cu noi înșine, s-ar putea să recunoaștem în această poveste câte ceva și din propriul nostru comportament.
Eu, unul, cred că tocmai aici începe una dintre cele mai interesante și mai dificile lecții ale vieții spirituale: să nu confundăm ceea ce știm despre spiritualitate cu ceea ce am devenit datorită ei.
Ego-ul este un elev foarte silitor
Ego-ul are o calitate pe care trebuie să i-o recunoaștem: se adaptează extraordinar de repede. Dacă trăiești într-o lume în care succesul se măsoară în bani, va încerca să aibă mai mulți bani decât ceilalți. Dacă frumusețea este considerată cea mai importantă, va începe să se compare cu ceilalți din punct de vedere fizic. Dacă inteligența este apreciată, va dori să demonstreze că știe mai multe decât toată lumea.
Dar ce se întâmplă când omul descoperă spiritualitatea și începe să considere că adevărata valoare nu se află în lucrurile materiale, ci în evoluția interioară? Ei bine, ego-ul nu își face bagajele și nu pleacă politicos din viața noastră. Ar fi minunat, dar din păcate nu este atât de cooperant; în schimb, învață noul limbaj.
Nu se mai laudă neapărat cu mașina, cu funcția sau cu banii; acum poate să se laude cu orele de meditație, cu experiențele spirituale, cu nivelul de conștiință sau cu profunzimea revelațiilor sale. Mai mult, poate ajunge să creadă că este superior celorlalți tocmai pentru că el nu mai este interesat de superioritate. Și uite așa, fără să ne dăm seama, ajungem într-o situație destul de amuzantă, dacă n-ar fi și puțin tristă: în loc să ne eliberăm de orgoliu, îi oferim o educație spirituală. Îl învățăm cuvinte noi, îl îmbrăcăm frumos și îl trimitem în lume să vorbească despre smerenie, iar el, fiind un elev foarte silitor, își joacă rolul cu multă convingere.
De aceea cred că una dintre cele mai periculoase capcane ale evoluției spirituale nu este ignoranța. Cel care nu știe poate, măcar, să recunoască faptul că nu știe; mai dificil este cu omul care știe câte ceva și, tocmai pentru că știe, începe să creadă că a devenit ceea ce cunoaște.
Poți să vorbești foarte frumos despre compasiune și să fii incapabil să asculți un om care suferă; poți să explici ore întregi ce înseamnă detașarea și să te înfurii teribil când cineva nu este de acord cu tine; poți să predici smerenia și să te simți profund ofensat dacă nu primești respectul pe care consideri că îl meriți.
Cunoașterea este importantă, foarte importantă, dar între a cunoaște un adevăr și a-l trăi există uneori o distanță pe care nu o putem parcurge doar vorbind despre el.
Există și o formă foarte politicoasă de dispreț
Am observat că disprețul nu este întotdeauna zgomotos; uneori vine îmbrăcat în cele mai frumoase intenții. Nu mai spui despre cineva că este prost, spui că este inconștient; nu mai spui că nu-l suporți, spui că nu rezonezi cu vibrația lui; nu mai recunoști că te-a supărat, spui că omul respectiv încă nu a ajuns la nivelul la care te afli tu.
Poate că uneori aceste observații exprimă diferențe reale de înțelegere, valori sau preocupări. Nu suntem cu toții la fel și nici nu ar fi de dorit. Problema apare atunci când folosim asemenea explicații pentru a ne așeza, discret și confortabil, deasupra celorlalți. Din acel moment, spiritualitatea nu ne mai ajută să-l înțelegem pe omul din fața noastră, ne oferă doar un vocabular mai sofisticat pentru a-l judeca.
Iar eu mă întreb: la ce ne folosește să înțelegem atât de bine mecanismele universului, dacă nu mai avem răbdare cu omul care stă lângă noi? La ce ne folosește să vorbim despre unitatea întregii Creații, dacă în viața de zi cu zi ne împărțim semenii în oameni superiori și inferiori, evoluați și neevoluați, demni și nedemni de atenția noastră? Nu cumva am pierdut ceva esențial pe drum?
Nu spun că trebuie să fim de acord cu toată lumea, nici că trebuie să acceptăm orice comportament, să renunțăm la discernământ sau să confundăm bunătatea cu naivitatea. Dimpotrivă, un om poate să greșească, iar noi avem tot dreptul să-i spunem că greșește. Putem să refuzăm o nedreptate, să ne apărăm, să punem limite și chiar să ne îndepărtăm de cineva care ne face rău. Dar este o diferență uriașă între a respinge comportamentul unui om și a considera că omul însuși nu mai merită respect.
A înțelege greșeala cuiva nu înseamnă să i-o aprobi, înseamnă să nu uiți că, dincolo de greșeală, există un om. Și, de cele mai multe ori, acel om este mult mai complicat decât ne permitem noi să credem. Are o istorie pe care nu o cunoaștem, dureri despre care nu vorbește, temeri pe care le ascunde și lupte interioare la care noi nu am fost martori.
Poate că nu vom reuși întotdeauna să-l iubim. Să fim sinceri, nici măcar nu suntem obligați să simțim afecțiune față de fiecare om pe care îl întâlnim, dar putem măcar să nu ne grăbim să-l condamnăm. Uneori, acesta este deja un început extraordinar.
De ce este atât de greu să ne vedem propriile defecte?
Aici lucrurile devin puțin mai delicate, pentru că, dacă suntem atenți, vom observa că avem o capacitate aproape artistică de a explica propriile greșeli și o rapiditate uimitoare în a le identifica pe ale celorlalți.
Când noi ridicăm tonul, suntem obosiți, stresați sau provocați; când altcineva ridică tonul, este agresiv. Când noi întârziem, am avut o zi dificilă; când altcineva întârzie, este lipsit de respect. Când noi greșim, trebuie să fim înțeleși; când greșesc ceilalți, ar fi cazul să se maturizeze. Interesant, nu?
Ne judecăm pe noi înșine cunoscându-ne intențiile, dar îi judecăm pe ceilalți văzându-le numai comportamentul și astfel ajungem să ne acordăm nouă circumstanțe atenuante pe care altora le refuzăm fără prea multă ezitare.
Cred că aici se află unul dintre cele mai importante exerciții de conștientizare pe care le putem face: să avem curajul să ne întrebăm nu doar ce au greșit ceilalți, ci și ce se întâmplă în noi atunci când cineva ne deranjează. De ce m-a înfuriat atât de tare acel comentariu? De ce simt nevoia să demonstrez că sunt mai inteligent, mai bun sau mai evoluat? De ce mă afectează atât de mult faptul că cineva nu îmi recunoaște meritele? De ce am nevoie să câștig fiecare ceartă?
Sunt întrebări incomode, uneori chiar neplăcute, dar tocmai pentru că sunt incomode pot să ne învețe ceva despre noi înșine. Și aș mai adăuga un lucru: nu este nevoie să transformăm această cercetare interioară într-un nou motiv de autocondamnare. Dacă descoperim că suntem orgolioși, geloși, invidioși sau egoiști, nu înseamnă că am ratat evoluția spirituală, înseamnă că am descoperit ceva asupra căruia avem de lucrat.
Nu te duci la medic ca să te felicite că nu ai nicio problemă de sănătate; la fel, nu te apropii de spiritualitate doar ca să afli cât de minunat ești. Uneori te apropii de ea pentru a descoperi, cu destulă uimire, câte lucruri mai ai de îndreptat, iar asta nu ar trebui să ne descurajeze. Dimpotrivă, ar trebui să ne bucure că am început, în sfârșit, să le vedem.
Când spiritualitatea devine un refugiu din fața vieții
Există și o altă capcană, mai puțin evidentă: uneori ne apropiem de spiritualitate nu doar din dorința sinceră de a ne transforma, ci și pentru că viața obișnuită ne doare. Relațiile sunt complicate, oamenii ne dezamăgesc, avem responsabilități, conflicte, pierderi, nesiguranțe și tot felul de probleme care nu se rezolvă printr-o simplă schimbare de perspectivă.
Și atunci descoperim o lume în care se vorbește despre pace, armonie, iubire, transcendență, eliberare. Ce frumos! Și chiar este frumos. Numai că, fără să fim atenți, putem începe să folosim această lume pentru a fugi de cealaltă.
Medităm ca să nu mai simțim supărarea, în loc să înțelegem de unde vine; vorbim despre detașare pentru că ne este teamă să iubim și să fim răniți; invocăm acceptarea pentru că nu vrem să purtăm o conversație dificilă; ne refugiem în ideea că toate lucrurile au un sens superior, doar ca să nu mai fim nevoiți să recunoaștem că unele dintre alegerile noastre au făcut rău.
Dar spiritualitatea nu ar trebui să ne scoată din viață, ar trebui să ne ajute să trăim mai conștient în mijlocul ei. O meditație profundă este un lucru minunat, dar dacă, după meditație, mă întorc acasă și continui să-mi rănesc familia în același fel, poate că ar fi bine să-mi pun și alte întrebări, nu doar cât de profundă a fost experiența mea. Nu pentru că meditația ar fi inutilă, ci pentru că efectele ei asupra vieții mele nu se produc automat, fără participarea mea conștientă.
O stare spirituală poate fi autentică, intensă, extraordinar de frumoasă, dar felul în care o integrez în comportamentul meu este o altă acțiune, care cere timp, atenție și efort. Aici nu mai este suficient să trăiesc o experiență deosebită, trebuie să învăț să fiu altfel, iar asta este, uneori, mult mai greu.
Să stai liniștit într-o încăpere, cu ochii închiși, poate fi un exercițiu foarte dificil, dar să rămâi calm și atent când cineva drag îți spune un adevăr pe care nu vrei să-l auzi poate fi și mai dificil. Să simți iubire pentru întreaga umanitate este o experiență înălțătoare, dar să ai răbdare cu omul care te întrerupe pentru a treia oară, în timp ce încerci să termini ceva important, este o ocazie foarte bună să descoperi cât din acea iubire a ajuns în viața ta. Și culmea este că tocmai asemenea situații, aparent mărunte, ne pot învăța enorm.
Adevărata evoluție nu are nevoie de spectatori
În lumea de astăzi, aproape orice poate deveni un spectacol, chiar și viața interioară. Arătăm ce citim, cum medităm, ce practici facem, ce experiențe avem, ce idei extraordinare am descoperit. Nu este nimic rău în a împărtăși lucrurile care ne-au fost de folos; dimpotrivă, uneori tocmai așa putem ajuta alți oameni să descopere ceva valoros.
Dar apare o întrebare pe care eu o consider esențială: cine sunt eu atunci când nu mă vede nimeni? Cât de răbdător sunt când nu există nimeni care să-mi admire răbdarea? Cât de generos sunt când nu voi primi nicio mulțumire? Cât de sincer sunt când adevărul nu mă avantajează? Cât de dispus sunt să recunosc că am greșit, atunci când aș putea foarte ușor să găsesc o explicație prin care să par nevinovat?
Nu sunt întrebări la care se poate răspunde printr-o diplomă, printr-un titlu spiritual sau printr-un număr impresionant de ani de practică; sunt întrebări la care răspundem în fiecare zi, prin felul în care trăim. Și poate că cele mai importante răspunsuri nici măcar nu sunt văzute de cineva.
O vorbă urâtă pe care alegem să nu o spunem, un om pe care reușim să-l ascultăm, deși suntem obosiți, o greșeală pe care avem curajul să o recunoaștem, un ajutor oferit fără să așteptăm ceva în schimb, o bucurie sinceră pentru reușita altcuiva, chiar dacă noi încă nu am obținut ceea ce ne dorim.
Lucruri simple, ai spune. Da, simple de înțeles, nu întotdeauna și de făcut. Tocmai de aceea au o valoare atât de mare.
Nu vreau să spun prin asta că experiențele mistice, cunoașterea spirituală sau practicile contemplative sunt lipsite de importanță; eu le consider extraordinar de valoroase. Dar cred că profunzimea unei căi spirituale nu ar trebui apreciată numai după înălțimea stărilor la care ne poate conduce, ci și după felul în care ne schimbă viața de zi cu zi.
Pentru că, în cele din urmă, omul care se întoarce dintr-o experiență spirituală înaltă este același om care trebuie să-și întâlnească părinții, copiii, prietenii, colegii, vecinii. Și poate că ei nu vor înțelege niciodată ce a trăit el în meditație, dar cu siguranță vor simți dacă a devenit mai atent, mai răbdător, mai responsabil și mai capabil să iubească.
Poate că nu trebuie să fim atât de preocupați să părem evoluați
Mi-ar plăcea ca spiritualitatea să ne ajute să devenim mai liberi: mai liberi de teama că nu suntem suficient de buni, mai liberi de nevoia de a demonstra permanent ceva, mai liberi de comparațiile care ne fac să ne simțim, când superiori, când inferiori celorlalți și, mai ales, mai liberi de această preocupare obositoare pentru propria noastră importanță.
Fiindcă este greu să te apropii sincer de un alt om când ești permanent ocupat să-ți verifici poziția pe o scară imaginară a evoluției spirituale. Nu știu dacă există vreun om care să fie complet eliberat de orgoliu și nici nu cred că ne ajută prea mult să ne declarăm astfel. În schimb, cred că există oameni care au învățat să-și observe orgoliul, să nu-l mai hrănească atât de mult și, uneori, să râdă de el.
Iar capacitatea aceasta de a râde puțin de noi înșine mi se pare foarte sănătoasă. Ne ajută să nu transformăm fiecare greșeală într-o tragedie și fiecare reușită într-un monument extraordinar de deosebit al propriei persoane. Ne amintește că suntem oameni, nu zei aflați temporar în dificultate, oameni cu aspirații înalte, dar și cu slăbiciuni, cu momente de extraordinară luciditate, dar și cu zile în care ne supărăm din nimic, cu dorința sinceră de a iubi și cu o mulțime de lucruri pe care încă trebuie să le învățăm despre iubire.
Și nu văd nimic rușinos în asta. Rușinos ar fi, poate, să nu mai vrem să învățăm, să ajungem atât de convinși de propria evoluție, încât nimeni să nu ne mai poată spune nimic, să devenim atât de preocupați de lumina noastră interioară, încât să nu mai observăm întunericul prin care trece omul de lângă noi, să ne înălțăm atât de mult, încât să uităm să mai întindem mâna cuiva.
Și atunci, dacă tot am vorbit atâta despre evoluție spirituală, vă propun să încheiem cu o întoarcere la povestea de la început.
Vă mai amintiți de bătrânul de la supermarket? Poate că omul nostru ar fi putut să-l ajute să-și găsească ochelarii sau să-i spună că nu este nicio grabă sau, pur și simplu, să-l privească fără iritare.
N-ar fi trăit vreo revelație spectaculoasă, n-ar fi văzut lumini, n-ar fi avut viziuni și probabil că nimeni nu l-ar fi felicitat pentru nivelul său de conștiință. Ar fi existat doar un bătrân, un om care îl aștepta și câteva clipe de bunătate. Poate că bătrânul nici nu și-ar fi amintit de el peste o oră, dar omul nostru ar fi avut ocazia să transforme în faptă ceva din ceea ce ascultase cu atâta admirație la conferința despre iubire. Și, între noi fie vorba, nu-i deloc puțin lucru.
Pentru că, dacă spiritualitatea ne învață să iubim, atunci fiecare întâlnire cu un om este și o ocazie de a pune în practică ceea ce am învățat. Nu doar întâlnirile cu oamenii pe care îi admirăm, îi înțelegem sau îi considerăm evoluați, ci și cele cu oamenii care ne pun răbdarea la încercare, poate mai ales acestea.
Așa că, data viitoare când vom fi tentați să ne întrebăm cât de mult am evoluat spiritual, eu v-aș propune să schimbăm puțin întrebarea: nu doar cât de sus am ajuns, ci și cât de bine știm să rămânem alături de ceilalți.
Fiindcă, oricât de frumos ar fi să ne înălțăm privirea spre cer, ar fi păcat ca, în tot acest timp, să nu mai vedem omul care stă lângă noi.
Eugen Mîrtz
Contact
Îmi poți scrie pentru sesiuni individuale, astrologie, consiliere spirituală, colaborări, interviuri sau invitații.
© 2026 Eugen Mîrtz. Toate drepturile rezervate. Design și dezvoltare web ca experiență digitală semnată de The Elephant Gate.
Site-uri care deschid noi posibilități.
Str. Făgetului nr. 5, București
contact@eugenmirtz.ro
Explorează
Yoga, consiliere spirituală, astrologie și practică spirituală integrată în viața de zi cu zi.
